Pe strada unde intorc trasurile,
trec din vremuri de demult
pasari albastre, stinse in pastel
pe plansa inclinata a Pictorului gol.

Dalele de piatra arsa
se opintesc in talpile trecatorilor,
statuia Poetului uitat delireaza
in serile cu luna plina,
spumegand valuri de flori albe.

Pustnicul grabit matura strazile
intr-o auto-impusa penitenta,
Pustnicul a vazut aseara o floare rosie,
a ravnit la ea ca la o femeie alba;

acum curata podeaua lumii in care calca
cu sufletul lui, ce nu mai conteneste a se desira.
E trist si-si izbeste pumnii de cazmaua
cu care sapa un nou drum,
cade in genunchi pe-o brazda
calcata de-o tiganca
cu mii de fuste-steaguri peste picioarele-columne.

Pustnicul inchide ochii bezmetic
si alearga, alearga, alearga
pe langa trasura artistei.
Deodata, picioarele-i goale
se aseaza langa primadona cu umbrela,
el se inchide indaratul palmelor femeii
ca in confesional.

Pustnicul grabit a vazut o femeie alba,
A ravnit la ea ca la o floare rosie.