acolo unde intorc trasurile,
sta invesnicit pe-un alb piedestal
un poet din vremuri tulburi.
pieptul lui gol infrunta vartejuri de flori noi,
picioarele lui stau indreptate catre drumuri nedeschise.
tine pe-o mana cartea deschisa a viitorului
ca pe-o cutie a Pandorei,
cu cealalta pastreaza inauntru focul urgiei.

astazi a trecut o umbra peste ochii batrani timpuriu,
fruntea i s-a incretit intr-o nejustficata incruntare,
credeam noi; am stat si l-am privit, n-am inteles
cata grija purta de fapt
inimilor noastre.

a miscat deodata bratul drept,
si-a scuturat valul de petale de pe umeri,
pelerina-i stransa la gat s-a involburat
ca un steag de pace
in mijlocul unei ploi de praf de pusca.

ceata s-a taiat, i-a lasat umerii stralucind,
colbul a cazut 'napoi pe strazile strambe,
au intepenit si norii in fuga lor tesuta alb,
iar pustnicul grabit si-a apucat mataniile
si a sezut pe-un prag, cu genunchii zdreliti
de rugi.

statuia vechiului poet pierdut in vremuri
se spune c-a citit azi-noapte din cartea cu minuni.
vremuri sumbre va asteapta, a spus,
apoi s-a cufundat in mutenie,
invesnicit pe-un alb piedestal,
in capul strazii unde de ani si ani de zile
intorc trasurile.